Odihna Stafiei

În inima mlaștinii întunecate zace un sat părăsit, ale cărui pasarele de lemn scârțâie și se lasă sub povara timpului. Cândva o comunitate înfloritoare, construcțiile stau acum învechite și în descompunere, abia susținute de grinzi putrezite și mușchi încâlcit. În ciuda abandonului, un mic grup de suflete neînfricate încă numește acest loc straniu „acasă”, izolat de lume și înflorind într-o liniște retrasă. Viețile lor sunt legate de îmbrățișarea întunecată a mlaștinii, unde ceața persistă și secretele șoptesc printre copacii răsuciți. Deși satul pare pustiu, uneori pot fi observate lumini ciudate pâlpâind prin crăpăturile lemnului, dovada că locuitorii săi îndură, neperturbați de trecerea timpului.